Doamne schimba-ma … numai saptamana aceasta si urmatoarea 
Of … imi trebuie curaj sa fac ceva, sa pun o intrebare unui om. De ce mi-e atat de greu sa pun o simpla intrebare. La cum am formulat intrebarea asta in cap nu ma fac de rusine, nu poate rade de mine, nu poate spune ca sunt usuratica. Este o simpla intrebare, la care raspunsul poate fi chiar nu, fara nici o problema. Dar ar exista un raspuns, dupa un an de intrebari, si atunci de ce mi-e atat de greu sa-l intreb daca vrea …?
Cum primesc eu sarcini?
Imi forwardeaza seful meu emailuri cu cate o propozitie: De completat si …. ; De facut … Punct.
Ii trimit si eu emailuri inapoi, in care ii amintesc si reamintesc deadlineuri si confirmari sau sugestii de care am nevoie, in care totusi pastrez o formulare mai formala … cateodata … altadata uit si fac ca si el … si tot asa intr-o rutina dureroasa.
Si apoi dimineata vine cate o colega de la Contabilitate, doamna agasanta in varsta, care atunci cand ai cel mai mult de lucru iti cere tot felul de informatii, de competenta ei bineinteles nu a ta, te pune sa soliciti facturi, pe care maine le va primi prin posta, nu e atenta la detalii si ajungi sa pui tot felul de intrebari stupide furnizorilor din strainate. Si totusi tu te chinui sa fii draguta, sa o ajuti, sa-i raspunzi politicos, sa astepti sa termine de explicat de 3 ori una dupa alta o chestie simpla pe care ai inteles-o de cand ai vazut hartia.
Si dupa ce ai facut tot efortul asta cu colega ta mai in varsta de la contabilitate … vine dumneaei intr-o dimineteata si te ia la rost ca e murdara baia, pe care o folosesc vreo 12 oameni … imi pare rau eu nu stiam ca avem femeie de servici ca sa mature trotuarul … WTF.
Nici macar nu mai conteaza … vrei sa curat baia … scrie-mi in fisa postului … da-mi manusi de cauciuc, carpe si solutii si o fac si pe aia !!!!
Dar spune clar si frumos ce vrei de la angajatii tai … mai sefule!
Asteptarea este buna, iti da forta, speranta, putin mister, care te face irezistibila celorlalti.
Dar atunci cand asteptarea este prea lunga iar tu te convigi ca deznodamantul nu mai poate fi de data asta altul decat cel asteptat de tine, se poate narui o lume.
Pentru ca in general, asteptarile noastre sunt lucruri irealizabile, tocmai datorita faptului ca in loc sa le determinam, le asteptam.
Si atunci?
Mi-e frica de clipa in care voi cadea din nou din castelul meu de nori in mocirla lumii. Cum sa opresc asta?
Am scris acest titlu vineri dimineata, dar acum nu mai conteaza …
Vroiam sa scriu despre comportamentul uneia dintre colegele de birou, dar daca eu o judec doar pentru ca nu potrivim ca oameni si suntem obligate sa stam in locul asta frustrant si ciudat 8 ore pe zi, cine devine caracterul mic? Nu eu?
Oricum, in patru zile a devenit atat de neesential.
S-a intamplat sa fie 1 Mai, s-a intamplat sa fie marti si s-a intamplat sa fie ocazie de un weekend prelungit … lucru de care am profitat si eu, deoarece acum imi iau cate o zi libera sau concediu neplatit de cate ori am ocazia … pentru ca nu nu mi se potriveste locul acesta. Obisnuiam sa spun “Nu mi se MAI potriveste” dar tocmai mi-am dat seama ca nu mi s-a potrivit niciodata. Oare ce e defect la mine de am stat 6 ani intr-un loc nepotrivit?
Oricum … in aceste 4 zile libere am reusit sa ma detasez complet de servici, pentru ca am ales sa petrec mai mult timp cu o persoana draga mie, care sufera foarte mult, suferinta fizica, dureri crunte si permanente. Medicii dezinteresati din RO bineinteles ca au spus ca nu exista remediu, si asta e, vrei sa nu te mai doara, te paralizam ?!!!????!!! Ce sa spuna niste alti doctori, cand totul se datoreaza unui alt mare doctor, sef de spital, care a gresit o operatie si a condamnat un om la zeci de ani de suferinta?!!!???!
Oricum … ce vroiam, de fapt, sa spun? Nu mai stiu. Poate doar ca nu am reusit de loc sa fiu intelegatoare cu suferinta omului, nu am facut decat sa imi pierd calmul, sa-i reprosez ceva… Nu stiu ce, pentru ca nu stiu ce-i poti reprosa unui om care le da lectii de viata tuturor celor din jurul lui? Nu am facut decat sa pun din nou sub un mare semn al intrebarii sensul vietii si al suferintei, al credintei.
De ce cele mai pure suflete trebuie sa indure toate relele, iar noi dejectiile umane, ne imbracam frumos, ne parfumam, stam in birouri cu soare … si nu face nimic!
Nu este o intrebare retorica, chair imi doresc sa aflu de ce?
“Oamenii de bun simt sadesc flori pe morminte” Octavian Goga
Ne traim viata dorindu-ne o alta viata … fara sa ne dam seama ca asta este singura pe care o avem si exista si in noi puterea de-a schimba anumite lucruri.
Bineinteles, este nevoie de curaj, de toleranta, de acceptare, este nevoie sa te dai cu fundul de pamant si cu capul de pereti, trebuie sa plangi, apoi sa stai in liniste si sa-ti constientizezi cea mai mare durere.
Dar … rezultatul … poate fi spectaculos … poate fi un om fain … un om care daca isi doreste ceva, face singur, care zambeste azi pentru aceleasi lucruri care l-au intristat ieri, care intelege ca si tristetile sunt efemere ca si bucuriile … si care mai ales … in loc sa se supere pentru toate supararile marunte, care se intampla de 100 de ori pe zi, se descarca iar apoi le ironizeaza.
Vad oameni care sunt unde eram eu acum 5 ani, recunosc semnele imediat, pentru ca le-am analizat mult si bine, si asta ma intristeaza, nu doresc nimanui sa treaca prin acea etapa a vietii, cand nu simti decat esecul, frustrarea, nerealizarile tale personale, dezamagirile in dragoste, cand esti tanar si crezi ca viata nu ti-a dat inca nimic si nici nu are de gand sa-ti dea, cand crezi ca singura solutie a ramas asteptarea, iar numararea unei singure secunde devine o eternitate, si atunci te pierzi in asteptare si nu mai reactionezi la nimic, doar plangi in tine.
Desi, pe mine exact asta m-a transformat in ceea ce sunt acum, iar asta imi place, am 30 de ani si am impresia ca in 5 ani am adunat toata intelepciunea ca sa-mi traiesc restul vietii frumos … cumva. Cum era daca trageam concluzia asta la 70 de ani … poate trist sau poate era o revelatie. Nu stiu.
Mi-e usor sa scriu lucrurile astea acum, pentru ca e dimineata, am muncit ieri la casa mea pana la epuizare, beau cafeaua exact asa cum imi place mie, m-am imbracat frumos, am mers cu bicicleta, imi sta parul bine … toate astea m-au facut cumva sa am impresia ca pot rasturna lumea … si in plus, de o saptamana, am un foarte puternic sentiment, ca se va intampla lucrul pe care mi-l doresc de un an, nu s-a schimbat nimic, doar am eu un sentiment foarte frumos in legatura cu asta.
Poate este esential pentru fiecare sa-si traiasca depresia, dar ea trebuie constientizata, analizata, facute cateva schimbari marunte, care depind de noi si dupa aia … sa ne traim viata asta cumva … nu avem alta … deci nu avem ce astepta.
Intotdeauna am fost o singuratica, dar niciodata singura … pana acum.
Este o mare diferenta. Sa fii singuratic este o alegere, o optiune … sa fii singur este un lucru pe care nu il dorim si nu il putem controla, dar care se intampla.
Ma pot minti cat vreau, ma pot obosi fizic pana la epuizare, pot sa fac sute de km cu bicicleta, pot sa beau zilnic litri de cafea si de vin … dar la un moment dat tot trebuie sa ma opresc, sa ma asez jos si sa-mi recunosc mie asta … am ramas singura in universul meu si numai eu mai pot hotara acum …
Si probabil ca atunci cand voi sta in liniste, doar eu cu mine, atunci voi reusi sa dorm o noapte intreaga linistita … restul sunt minciuni.
Imi place sa analizez oamenii. Sunt atenta la felul in care imi raspund la intrebari, la cum traverseaza strada sau pur simplu la felul in care calca.
Imi place sa vad in aceste lucruri marunte explicatia pentru caracterul lor, pentru hotararile importante luate in viata, pentru consecintele acestor fapte. Bineinteles asta este usor, este foarte usor dupa ce s-a intamplat ceva sa spun “Eeeee, da, hotararea asta se explica, imi dau seama dupa cum a traversat astazi strada.” Ceea ce este greu este sa iau un lucru marunt, un mesaj primit, de exemplu, si sa spun ce se va intampla mai departe, sa spun daca mesajul a fost doar o reactie spontana sau o incercare de apropiere, o sansa asteptata.
Jack Vettriano – “In thoughts of you”
Am stat asta seara cinci minute in liniste. Este prima data de cand ai plecat.
Stiam ca daca ma opresc se va intampla. Nu am vrut, nu de data asta. Am vrut sa ma mint, sa ma obosesc fizic si sa nu ma mai gandesc la nimic.
Dar asta seara s-a intamplat, m-am oprit, si am fost tot eu, m-am asezat si am stat cinci minute jos, in liniste si am simtit toata greutatea.
Imi lipsesti, mi-e dor de tine, ma asez in fata calculatorului si singurul loc in care mai pot vorbi cu tine, este asta.
Tu nu stii ca in seara asta m-am oprit cinci minute si m-am gandit la tine, ca am vrut sa caut poza ta.
Ti-am dat un semn astazi si am asteptat … am crezut ca si tu astepti … si ca singurul lucru de care ai nevoie este semnul meu … dar m-am inselat … pentru ca tu nu te-ai gandit la mine si nu asteptai nici un semn … asa ca nu ai observat nimic …
Greseala mea … din nou …
5.04.2012
Daca intamplarea face sa petrec cinci minute alaturi de un membru al familiei care conduce firma la care sunt angajata … nu imi vine sa mai lucrez nimic ziua respectiva.
Pur si simplu asta este efectul, oamenii astia ma uimesc de fiecare data, prin conversatiile uzuale si reactiile pe care le au la viata de zi cu zi. Suntem la distanta de ani lumina.
Alta reactie nu mai am pur si simplu nu mai lucrez, macar pentru cateva minute si ma stradui sa ignor nodul pe care il am in gat …
Suntem atat de nesiguri si neincrezatori … si apoi ne miram ca viata nu este asa cum credem ca am merita.
… Astazi am luat-o complet razna si nu am mai gandit deloc rational pentru cateva ore. Nu am stiu ce se intampla cu o persoana din familia mea aflata in strainatate, care nu a putut raspunde la telefon pe tot parcursul zilei … si care aflandu-se intr-o intalnire importanta, agasat la un moment dat de telefoanele mele … si ale altora, dar ale mele mai multe decat ale lor … si-a inchis telefonul.
Nu stiu de ce ne pierdem credinta asa usor … pentru ca tocmai ce ma intorsesem de la biserica, unde m-am rugat pentru el … si am plecat atat de linistita si increzatoare de acolo … si dupa primul apel la care nu a raspuns m-am pierdut cu firea. De ce?
Nu am facut decat sa-l enervez si sa-i conturb concentrarea si nu am facut decat sa-mi pun mie sufetul in indoiala … El m-a iertat dar intrebarea mea ramane … de ce atata necredinta si indoiala?
